Oglinda e rece, emoţiile mi se revarsă peste chip, machiajul dispare. Masca ce mă desparte de ei se topeşte in mine. Pudriera îmi cade din mână, pătându-mi cu o dâră de alb rochia cu tente de mov. „Dumnezeule, nu din nou! Dumnezeu? Mai am eu aşa ceva? Cât curaj îmi zace in vene.” Veşmântul mi se departe de trup, pielea alba ieşind in evidenţă. Şi in curând nu mai regăsesc pe trup nimic care să demonsteze un caracter aprte. Cumva e prea grea o viaţă ca asta? Ah...Am uitat, nimeni nu vede în mine ceva special. Să îţi impovărez amintirile cu lucruri inutile? Mai bine priveşte şi înţelege singur, timpul nu îţi acordă favoruri.
(Postarea nu este scrisa de mine , ci a fost gasita intr-un fan fic.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu